Hai noroc si un pai in nas, foarte de mult nu am mai scris pe aici, dar am impresia că nu a observat nimeni și după cum am mai spus cred că citesc tot doar eu așa că e normal.
Dar totuși, evenimentul de la mine de la muncă astăzi m-a făcut să rupt pactul de pace încheiată cu sfânta Lene și după vreo jumătate de oră de muncă intensă am reușit să o cuceresc. Acum despre eveniment!
Un mic istoric ca să fie mai clară povestea.
Dacă să ascultăm proverbul din bătrâni „Cine se scoală mai dimineață, mai departe ajunge” pot afirma cu încredere că distanța e tot aia, dar timpul și locul de parcare diferă. Ca să fiu înțeles mai bine, noi avem birourile de la muncă fix (sau exact) în centrul vechi al orașului Brașov (cca 100m din Piața Sfatului), de asta faptul că locuri de parcare nu prea există, ceea ce nu pot spune de numărul mașinilor, este absolut evident. Dar programatorii sunt băieți lenoși de asta sunt destul de inventivi (au inventat ei cum să lucrezi o oră pe zi și să spui că ești full time, dar nu’or inventa ei cum să te parchezi) și au decis ei că dacă tot suntem la birou toată ziua putem parca în 2 -3 linii, adică primul rând e regulamentar, după care vin restul și blochează primul rând, ceea ce nu este foarte regulamentar, dar în schimb se dublează sau chiar se triplează numărul de parcări. Soluția de ieșirea din parcare e relativ simplă, când vrei să ieși bagi vreo două înjurături, două claxoane și chiar dacă nu iese nimeni să te „deblocheze” te enervezi și suni la numărul de pe parbriz (90% au numărul de telefon permanent pe bord, pentru că … Lenea!). Deci cam așa stau la noi treburile, toată lumea fericită (mai puțin când te grăbești și ești blocat, dar te gândești că mai faci și tu din astea uneori și îți trece rapid), toți au loc de parcare și asta este, mergem înainte. Diferența este că cei care se scoală mai dimineața sau locuiesc în zonă de obicei sunt parcați regulamentar și respectiv sunt blocați de alții care dorm ceva mai mult.
Acum mai aproape de evenimentul de astăzi.
Era o zi de miercuri, o zi normală ca toate celelalte, care începe de pe la 7 dimineața pentru unii (adică eu) și pentru alții ceva mai târziu. După cafeaua standard de 30 min în fiecare dimineața și povești despre cum a trecut ziua de ieri ne-am apucat noi cică de muncă. Dar în aer oricum era atârnată o senzație din aia că ceva urmează să se întâmple dar nu știam ce. Peste vreo 2 – 3 ore s-a început aduna lumea, evident că fiecare a parcat în ordinea sosirii. Dar cel mai nefericit săracul era parcat de vreo 2 – 3 luni încoace. Noi deja nici nu mai băgam în seama chestia aia neagră cu numere de Prahova (PH), ea într-un fel sau altul era parte din stradă deja, un fel de artă contemporană. Astăzi fuse-se scris în soarta ei ca să fie luată de acolo, dar și soarta mai greșește uneori :)). Nenea evident că nu era de pe loc, habar nu are cum se parchează lumea pe la noi și mai mult ca sigur a crezut că toți sunt împotriva lui și intenționat l-au blocat anume pe el. Adevărul că exact în acel moment întâmplarea face ca până la el și după el, să fie liberă parcarea (în linia a doua evident), iar el blocat. Săracul om, panicat și ofensat de soartă nu ia venit în minte nimic mai deștept de cât să sune la poliție să-i spună că toată lumea este împotriva lui și clar are ceva cu el. Credcă să dea un claxon era contra principiilor sale iar minute nu avea de cît să sune la poliție. Stă săracul frumos lângă mașină și fumează de ciudă. Noi l-am observat pe nenea că stă rezemat de perete și fumează cu gânduri negre dar nici prin gând să ne treacă de isprava lui măreață. În vreo 15 -20 min ajunge la fața locului un echipaj de poliție care bîrnîise de vreo 2 – 3 ori cu răcnitoarea ceea a lor fermecată. Sunetul acela nu știu cum să spun, dar tare joacă pe nervi la lume și brusc toate 4 birouri se îngrămădiseră la geamurile din biroul nostru ( geamurile de la noi din birou dau direct în stradă ) să vază ce oare să se fi întâmplat pe străduța asta a noastră mică, oare nu cumva mai filmează ăștia un episod din „Suge-o Ramona” sau mai știi ce „blockbuster” românesc. Dar nu reușeau să ajungă la geam și cu viteză dublă alergau toți afară. Noi evident că tot ne-am pornit afară, era prea interesant ca să te uiți doar pe geam. Dacă este și poliție, și multă lume, și scandal – atunci sigur trebuie să fie interesant. Cu mare dezamăgire aflăm că de fapt au ieșit cei care au parcat „regulamentar” în linia a doua. Zici că era un maraton, toți brusc aveau urgențe și trebuiau să plece undeva.
După cum am spus, cu dezamăgire în suflet mă duc eu înapoi la treabă, că deja nu mai era interesant. Stau la calculator și încerc să mă concentrez dar nu pot, girofarurile se mai văd prin geam, deci poliția nu a plecat, deci ceva se mai petrece. Colegii călare toți se uită (evident că toți cu cea mai mare dorință de muncă, dar nu au cum dacă este poliția afară) și înjură care mai de care. În realitate motivul era altul, poliția avea chemare, deci era cumva obligată să-și facă datoria sau altfel spus să dea și ei o amendă măcar ( cum altfel să explice că au avut chemare?), iar amenda o prinsese un coleg de al nostru care avea norocul să fie parcat în spate la jaful ce la de Prahova. Asta este, mai înjur și eu de companie, că așa e frumos la noi, să ne susținem la greu și mă duc iar la loc. Dar totuși ceva se petrece de nu se mai duce lumea asta odată la locuri și de nevoie iar mă duc să văd, ce oare o fi așa interesant acolo de e mai interesant chiar ca lucru. Și când colo, ce să vezi, nenea deja fusese deblocat și urma să dea cu spatele să iasă din parcare. Evident că în privirile „prietenoase” a celor din jur, care fusese deranjați din munca mult iubită, asta de la geam. Dar de afară povestea era încă mai frumoasă, ei au fost deranjați nu doar de la muncă dar și cu frica între buci că iaca-iaca apucă amenda. Când auzi sirena sau bîrnîitul ista a polițiștilor, dacă ești parcat aiurea, nu ai când să te mai gândești dacă e pentru tine sau nu, cheia și viteză, te gândești după deja. Deci cu alte cuvinte vă dați seama (sau îmi dau seama dacă citesc numai eu) ce spaimă au tras, plus și deranjați. Și da, revenim, deci numai cu urări de bine, și de afară și de la geamuri toată lumea din jur îl petrecea pe „prietenul” nostru rătăcit din PH. Dar ceva nu merge, cam mult se codește el! Chiar dacă toți comentau și îi doreau tot binele: „Dă-i cu tupeu”, „Bagă p*loi”, „Hai cu m*ta” (asta cele mai cenzurate) și tot așa dar el parcă primea plăcere de la asta și chiar nu vrea să iasă. Toată lumea tensionată deja, de ce oare nu pleacă, intriga în aer la e la maxim, dar el tot nu pleacă?!?!, observăm noi mai bine că de fapt omul o băgase în viteză și chiar încerca să iasă, dar mașina refuza categoric. S-a enervat omul maxim (nu prea am înțeles de ce) dar deja o călca așa insistent că roțile din spate mergeau în spate fără să se învârtă. Aici lumea s-a prins car e treaba, omul pleca cu frâna de mână trasă. Și a au început compătimirile celor din jur sub forma de râsete în hohote și chiar unii cu lacrimi cât de prost să fii ca să mergi cu frâna de mână trasă. Iau mai șoptit la om cu câteva urlete de susținere și a dat el în final frâna jos.
Dar ceva totuși dintr-un anume motiv mașina nu pleacă. Era mai grav de atât, roțile de 3 luni de când stă parcată sau blocat, nu știu exact cum și de ce dar cert era că nu se învârteau cât de tare nu-și doreau cei din jur și mai ales „prietenul” nostru. Deja devenise interesant, oare cum va pleca totuși. Prin hol au început să apară idei și păreri vag înțelese, dar ca exemplu era să-l scoatem în drum sau să-l tragem la șufă sau cea mai ideală – să-i dăm foc (să se încălzească roțile, nu de altceva). În fine, după vreo jumătate de oră de „gazuială” omul a înțeles că nu va merge cât de tare nu ar tura-o sau poate ia dat în nas a ambreiaj ars sau poate s-a plictisit omul deja, cine știe, dar el a înțeles că trebuie să aplice planul B. Deși nu prea știa care e acesta el totuși l-a pus în aplicare. A ieșit din mașină și a început să înjure frumos în stradă. Deja repertoriu omul avea suficient, era rândul să se mai elibereze și el. Noi toți la geamuri, curioși oare ce se va petrece mai departe. A înțeles nenea că e blocată roata și că ar fi o soluție să o scoată să vadă de ce sau măcar să bată cu ceva în ea poate își revine. Asta este, rușinea e rușine dar trebuie de plecat de aici, în privirile celor de la geamuri, omul scoate toate bagajele din portbagaj la mașină, le pune pe jos, pe bancheta din spate și unde mai apucă, scoate, toate prostiile care stau deasupra la roata de rezervă și le tot clădește încet prin toate părțile. Scoate cricul, ridică mașina, desface roata cu multe sărituri pe cheie și într-un final reușește să scoată roata. Mare lucru nu a înțeles el acolo dar în fine, ia cheia (de fapt o avea deja în mână) și dă-i cu ea din suflet peste tamburul de la roată. Nu se cunoaște dacă a văzut el vreun semn de la cineva că e suficient sau a început să se învârtă roata dar brusc s-a oprit și a început să pună roata la loc. Foarte sigur pe el, dar extrem de sigur că a făcut o treabă bună, a deblocat roata și că era doar una care ținea aşază rapid totul la loc, inclusiv cricul, cheia, toate ce mai erau de acolo, cară tot bagajul înapoi în spate aşază frumos, șterge mâinile cu șervețele umede și fuga se așeză la volan să plece din locul ăsta blestemat, bagă marșarier brîîîîîîîîîn și p*la, că mașina tot acolo era stă, roata din dreapta (pe care o vedeam de la geam) nu se învârte sub nici o formă și nu reacționează la înjurăturile proprietarului și celor din jur. Omul a înțeles, că totuși mașina asta are două roți și mai nasol de atâta ambele erau blocate de frâna de mână. Asta este, ce să faci, să dă jos și începe a scoate din nou toate de prin spate ca să ajungă la cric. Nemții ăștia nesimțiți au pus cricul cel mai la fund posibil. La mine în birou săracii oameni nu mai aveau aer de atâta compătimire și retrăire continuă. Deja știa cum se scoate rapid totul din portbagaj, unde e cricul și cum se folosește omul a reușit rapid să scoată și a doua roată, dă-i cu cheia în ea să-i iasă saboții, dar roata cred că avea ceva cu el, nu avea nici o chef sa se rotească. I s-a părut lui că s-a deblocat, dar jurații de la geam erau fermi convinși că nu e așa. Surprinzător era cât de sigur putea fi omul pe el să pună roata la loc și nici măcar să nu verifice cu cheia și roata pe cric dacă s-a deblocat sau nu. Bagă din nou toate la loc prin mașină și dă-i cu pedala, dar roata nu a cedat așa ușor, a zis ca ea nu pleacă de aici și nu a plecat. A mai încălzit omul mașina vreo 30 min după care a mai dat odată roata jos s-a uitat la ea și a pus-o înapoi. A încuiat-o să nu se „relaxeze” cineva în ea și a plecat.
Morala din toată povestea asta e simplă, uneori de cât să fii tu cel mai tare din parcare și să suni la poliție mai bine verifici dacă pornește mașina. Când ești așa de supărat pe cei din jur că vrei să le dai la toți amendă ar fi cazul să te gândești că dacă erai om poate te ajuta, dar așa … s-a terminat povestea.
făcut, am început să caut OSBB-ul (Organizația Studenților Basarabeni și Bucovineni). A durat ceva timp pînă am reușit eu să mă aranjez un pic (gazdă, facultate, oraș) și în final am reușit să ajung și la asociație. Îmi aduc aminte ca acum, cînd am intrat în acea cameră de cămin, sediul principal al organizației, iar la geam, înconjurată de pereți plini de cutii cu cărți stătea la o masă-EA. Era o fată simplă, mică de statură cu un păr lung și frumos cu ochi mari și clari, pînă a mă vedea evident, că după s-au cam schimbat. Era deosebită de restul, calculată în acțiuni, nu vorbea fără să analizeze cele spuse și cireașa de pe tort era extrem de calmă. Eu ca un membru nou venit, mai deștept de cît să intru cu ea în vorbă nu am găsit nimic. Dar după cum am zis ea era prea ocupată să mă bage pe mine în seamă și continua să citească fără mare atenție. GREȘIT !?!?!, am zis eu în gînd și m-am apucat să-i închid cărțile (știu că e mișcare neprofesionistă și de clase primare, dar funcționează perfect oricînd). Reacția ființei de care vă spuneam că avea ochii mari și clari a fost una absolut deosebită (pentru eu evident!), cu calm de nedescris își deschidea cărțile din nou și încerca să revină din nou la subiect pînă nu a înțeles că șanse la citit mai departe nu prea mai sunt. Ochii după cum am mai zis s-au cam tulburat, dar calmul era extrem de stabil. Aveam impresia că am descoperit definiția la cuvîntul calm. Știți cum există DEX cu imagini, la eu erau cu exemplu real chiar :)). Dar în final am ajuns la numitor comun, am început să ascult ceea ce a învățat ea, cam totul era din drept, dar asta mai puțin conta pentru eu. Mai pe scurt următoarele ședințe eu eram cu cel puțin jumătate de oră mai devreme ca restul în speranța să o mai găsesc pe ea acolo și dacă nu greșesc, am mai găsit-o odată acolo după care a aplicat o tactică foarte periculoasă – nu mai venea la sediu. Nasol moment ce e drept, dar întîmplarea a făcut să fie cum a fost (frumos spus nu?) și a mai apărut o sărbătoare pe 1 Martie, era ziua ei. Atunci am mai prins-o odată, dar era foarte grăbită cu fetele din cameră undeva să plece de asta plăcerea nu a durat mult, un mărțișor, o floare și la mulți ani, dar după a început să vină mai des pe asociație.
cuvinte cele care ne interesează sunt: Bucate tradiționale și petrecerea disco. Deci pentru prima activitate noi ne-am pus în gînd să pregătim bucate tradiționale și să servim invitații speciali pentru ziua de 27 Martie. Toate bucatele trebuiau pregătite de fetele din asociație evident la bucătăria din Casa de Cultură a Studenților (CCS), care din motive necunoscute nu mai era liberă. Atunci la mine în cap luminau toate beculețele posibile și imposibile și știam că trebuie ceva de făcut.
dar undeva simt că este invenția mea. Mulți evident cred că nici după toată explicația mea nu au înțeles de ce cuvînt este așa special, dar așa pe secret asta și îl face special, pentru că stîrnește curiozitatea și nelămurirea celor din jur. Este un cuvînt care duce în eroare la fel cum am fost și eu dus în eroare de la început de cei din jur. Este un cuvînt care inofensiv provoacă un zîmbetul pe față, chiar dacă îl auzi prima dată. Nu se bazează pe vrăji, sau istorii antice/străvechi. Este doar creația mea proprie, un cuvînt care a prins viață datorită sensului atribuit de mine, cel mai probabil pentru mine doar, dar asta mai puțin mă deranjează.
Pentru nimeni nu este secret că sunt îndrăgostit și nu așa simplu, dar de la prima vedere. Acum fiecare crede cum dorește, există sau nu așa dragoste, dar eu cred în ea deja de aproape 4 ani. Dar asta e un alt subiect aparte de asta revin la oile noastre. În ultimul timp am reușit să-mi fac persoana pereche extrem de fericită datorită schimbării, iar rezultatul a fost unul uimitor, fericirea a fost transmisă evident și peste ocean în Spania. Într-adevăr, imboldul a fost dat de plecarea ei în Spania cu Erasmus, dar schimbarea am făcut-o noi!?!
accepta!!! Aici e chestia ne clară pentru mine, oare nu ar fi mai bine să utilizăm acest efort în scopuri mai nobile? Adică să încercăm să comunicăm acele lucruri care ne deranjează la celălalt și să ajungem la un compromis. În alta ordine de idei, noi depunem exact același efort fie pentru a ne schimba pe noi fie că îl folosim pentru a schimba relația în mai bine. 
gândim un pic. De la un simplu cuvânt „te iubesc” spus dimineața – pînă la escaladat munții. Eu cred că orice partener ar fi motivat de a face un mic efort pentru o chestie elementară dar extrem de plăcut pentru celălalt! De ce să nu lupți pentru ceea ce îți dorești cu adevărat? De ce să nu încerci să mergi spre un ideal în relație? Evident de ajuns la ideal nu vei ajunge, dar la un compromis tot vei ajunge, că doar asta și este scopul iubirii, să îl completezi pe celălalt nu să îl accepți cu cuvintele „Asta este!”. Nu!, nu este asta! Asta facem noi! Fiecare își face destinul, fiecare persoană se adaptează la condițiile mediului, de ce să nu se adapteze frumos și pentru o relație ca în povești? Pentru că „lenea”(lenea și comoditatea?)! Asta e răspunsul general.
că ar fi frumos să se numească „PovestirileLuiDenesska” datorită stilului lui de a reda chiar și cea mai banală istorioară într-una cu multă delicatețe, haz aparte și intrigă deopot
ceilalți. Numai natura ce îl înconjura îi dădea putere să trăiască. Dar, surpriză, anume în munți, când deja nu mai căuta nici o prințesă, când lumea lui era doar a lui și rupse orice legătură cu omenirea, o întâlnit-o pe „H”. „H” i-o readus speranța, l-a învățat să iubească din nou, să trăiască, să respire și să se bucure de noua viață. Acum ei încep să clădească imperiul lor. După transformarea care a avut loc în viața sa după ce o întâlnit-o pe „H” a decis ca ea să facă parte din viața lui, din numele și trupul său.
Henesska 